Uneori, o singură propoziție rostită într-un anumit moment deschide un spațiu pe care nu știam că îl purtăm în noi.

Astăzi am întâlnit o persoană care putea spune cu ușurință: „Sunt iubire.” Nu o spunea doar ca pe o afirmație frumoasă, învățată sau repetată. O simțea. Iubirea era pentru ea o experiență vie, recunoscută în interior, poate chiar integrată în felul în care se întâlnea pe sine și viața.

Dar când a încercat să spună „Sunt iubită”, ceva s-a schimbat.

Nu a fost nevoie de o explicație lungă. Schimbarea s-a văzut în felul în care cuvintele au întâlnit corpul. Parcă prima propoziție găsise înăuntru un loc cunoscut, iar cea de-a doua ajunsese în fața unei uși despre care niciuna dintre noi nu știa, până atunci, că există.

Pentru câteva clipe, nu am simțit nevoia să explic. Am rămas și eu în fața acestei diferențe, puțin uimită. Era atât de fină și, în același timp, atât de clară. Nu descopeream absența iubirii, ci două feluri distincte în care iubirea poate fi trăită.

Propozițiile par atât de apropiate, încât am putea crede că una o conține firesc pe cealaltă. Dacă sunt iubire, cum să nu pot simți că sunt iubită? Și totuși, corpul a arătat că între ele poate exista un întreg teritoriu neexplorat.

Am rămas profund impresionată de această diferență. Pentru că nu era vorba despre o persoană care nu cunoștea iubirea sau care nu o putea simți. Dimpotrivă. Putea recunoaște iubirea în ea, dar îi era mult mai greu să se recunoască pe sine drept cea către care iubirea poate veni.

Aceasta este o dinamică diferită.

Și poate tocmai de aceea merită să nu trecem repede peste ea. Unele descoperiri nu au nevoie să fie rezolvate imediat. Au nevoie să fie lăsate să ne atingă și să ne schimbe, puțin câte puțin, felul în care privim ceea ce credeam că știm deja.

„Sunt iubire” poate fi un adevăr deplin trăit

„Sunt iubire” poate fi mult mai mult decât o idee spirituală. Poate fi o experiență profund corporală: o deschidere în piept, o căldură care se răspândește, un sentiment de întregire, de apartenență la viață. Poate fi recunoașterea faptului că iubirea nu este doar ceva ce facem, ci ceva ce suntem.

În această experiență, iubirea există în mine. Mă traversează, mă locuiește, se exprimă prin mine. Nu trebuie neapărat să vină cineva din exterior pentru ca eu să o pot simți. Pot întâlni iubirea în liniște, în natură, în rugăciune, în relația cu divinul, în propriul corp sau în felul în care privesc o altă ființă.

De aceea, ar fi prea simplu să spunem că „Sunt iubire” înseamnă doar a dărui sau că ne păstrează obligatoriu într-un rol activ. Poate fi o stare profundă de prezență, receptivitate și unitate. Poate fi un adevăr interior complet.

Și totuși, acest adevăr nu înseamnă automat că experiența de a fi iubită s-a așezat și ea în corp.

„Sunt iubit/ă” introduce un Celălalt

În „Sunt iubire”, recunosc ceea ce există în mine.

În „Sunt iubit(ă)”, recunosc că iubirea se îndreaptă către mine.

Apare un Celălalt: cineva care mă vede, mă simte, mă alege și mă poartă în inima sa. Nu mai este vorba numai despre adevărul meu interior, ci și despre a îngădui unei realități care vine din afara mea să ajungă până la mine.

Și apare, poate fără să o rostim, întrebarea: iubit(ă) de cine?

De mine însumi/însămi? De un om anume? De oamenii din viața mea? De viață? De Dumnezeu? Faptul că propoziția nu numește sursa iubirii lasă corpului libertatea de a o completa cu propria sa istorie. Pentru o persoană, „Sunt iubit(ă)” poate deschide amintirea brațelor care au ținut-o. Pentru alta, poate face vizibil tocmai locul în care acele brațe au lipsit. Una poate simți prezență, alta poate simți îndoială, dor sau gol.

Aceeași propoziție nu intră în același spațiu interior pentru fiecare dintre noi.

Iar aici nu mai dețin întregul control.

Pot ști ce simt eu, dar nu pot controla în întregime ce simte celălalt. Nu pot garanta că iubirea lui va rămâne neschimbată, că nu va pleca, că nu mă va răni sau că nu va atinge locuri vulnerabile. A primi iubirea înseamnă și a accepta libertatea celui care iubește.

Poate că tocmai de aceea „Sunt iubit(ă)” poate fi mai greu de lăsat să intre în corp. Nu pentru că iubirea lipsește, ci pentru că această propoziție ne așază în relație. Iar relația poate purta, împreună cu frumusețea ei, memoria dependenței, a pierderii, a dezamăgirii, a respingerii sau a condiționării.

Iubirea universală și iubirea care mă alege pe mine

Mai există o diferență foarte fină.

„Sunt iubire” poate fi trăit ca un adevăr larg, fără margini. Iubirea este esență, viață, energie, prezență. În această recunoaștere, identitatea personală se poate chiar lărgi: nu mai sunt doar povestea mea, ci fac parte din ceva mai mare.

„Sunt iubit(ă)” este însă intim și personal.

Nu spune doar că iubirea există. Spune că eu sunt iubită. Eu, această ființă concretă. Cu trupul meu, cu istoria mea, cu alegerile, limitele, nevoile, greșelile și părțile pe care încă învăț să le cuprind.

Nu lumina din mine, separată de restul. Nu ceea ce ofer. Nu rolul pe care îl îndeplinesc în viața altora. Nu felul în care îi susțin, îi vindec sau îi înțeleg.

Eu.

Uneori putem simți iubirea ca pe un adevăr al existenței, dar ne este greu să credem că iubirea se poate opri și poate rămâne tocmai la noi. Putem ști că toate ființele sunt demne de iubire și, în același timp, să simțim o ezitare atunci când această recunoaștere devine personală.

Când corpul face diferența înaintea minții

Mintea poate considera că cele două afirmații spun aproape același lucru. Corpul însă poate răspunde complet diferit.

La „Sunt iubire” poate apărea deschidere, căldură, liniște sau expansiune. La „Sunt iubit(ă)” pot veni o strângere în piept, un nod în gât, o respirație oprită pentru o clipă, agitație, neîncredere, tristețe sau nevoia de a îndepărta repede propoziția.

Uneori apare râsul, ca o ieșire rapidă din intensitate. Alteori, mintea caută imediat excepții: „Da, dar…”, „Poate…”, „Nu chiar…”, „Nu știu dacă…”. Nu pentru că persoana refuză în mod conștient iubirea, ci pentru că afirmația atinge ceva ce sistemul ei a învățat să privească prudent.

Corpul nu reacționează doar la cuvântul „iubire”. Reacționează la tot ceea ce iubirea a însemnat în experiența sa.

Dacă iubirea a venit împreună cu condiții, corpul poate întreba: Ce va trebui să ofer în schimb?

Dacă apropierea a însemnat pierderea libertății: Voi mai putea să fiu eu?

Dacă iubirea a fost instabilă: Cât va dura de această dată?

Dacă deschiderea a fost urmată de abandon: Cât de tare mă va durea când va pleca?

Dacă persoana a fost apreciată mai ales pentru ceea ce făcea: Sunt iubit(ă) eu sau este nevoie de mine?

Dacă a trebuit să se adapteze pentru a păstra relația: Poate cineva să mă iubească și atunci când nu mă transform în ceea ce are nevoie?

Aceste întrebări nu apar întotdeauna în cuvinte. Uneori, ele sunt doar o contracție, o retragere aproape imperceptibilă sau imposibilitatea de a lăsa afirmația să se așeze.

Este important însă să nu transformăm fiecare ezitare într-o rană și fiecare reacție a corpului într-un diagnostic. O strângere poate purta o amintire dureroasă, dar poate însemna și emoția de a întâlni ceva foarte dorit, foarte intim sau pur și simplu nou. Uneori corpul se retrage nu pentru că spune „nu”, ci pentru că spune: mai încet; ceea ce se apropie este important pentru mine.

De aceea, întrebarea nu este imediat „Ce este în neregulă cu mine?”, ci mai curând: „Ce îmi comunică trupul meu și de ce ar avea nevoie pentru a putea rămâne aici?”

A fi iubit(ă) înseamnă și a fi văzut(ă)

Poate fi mai ușor să recunosc iubirea în mine decât să accept că altcineva mă vede cu adevărat.

A fi iubit(ă) nu înseamnă numai a primi căldură, grijă sau apreciere. Înseamnă și a permite să fiu întâlnit(ă) în vulnerabilitatea mea. Să fiu văzut(ă) nu doar în forță, lumină și capacitatea mea de a susține, ci și în nevoile, limitele, fricile și părțile mele încă neîmpăcate.

Pentru cineva care a învățat că trebuie să fie puternic, util, disponibil sau „bine” pentru a păstra iubirea, propoziția „Sunt iubit(ă)” poate părea aproape imposibilă. Ea spune că iubirea poate rămâne și când nu fac nimic pentru a o produce. Că nu trebuie să o câștig, să o merit în fiecare zi sau să o compensez imediat.

Spune că pot fi iubit(ă) fără să mă abandonez pe mine pentru a păstra iubirea.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai sensibile locuri: nu doar dacă iubirea există, ci dacă eu pot rămâne eu însumi/însămi în timp ce o primesc.

Când a iubi este familiar, iar a fi iubit(ă) este necunoscut

Există oameni care iubesc profund. Oferă, îngrijesc, observă, simt și creează spațiu pentru ceilalți. Nu neapărat pentru că iubirea lor este un mecanism de apărare; uneori iubirea este cu adevărat natura lor trăită și integrată.

Dar chiar și atunci, locul celui care primește poate rămâne mai puțin cunoscut.

Nu pentru că a oferi ar fi fals, ci pentru că experiența interioară de a fi destinatarul iubirii se formează într-un alt fel. Ea are nevoie de întâlniri în care iubirea vine fără să invadeze, rămâne fără să condiționeze și se apropie fără să ceară renunțarea la sine.

Avem nevoie nu doar să ni se spună că suntem iubiți, ci să putem trăi repetat faptul că iubirea este compatibilă cu libertatea, limitele și adevărul nostru.

Iar a primi iubirea nu este o stare pasivă, chiar dacă forma cuvintelor — „sunt iubită” — pare să ne așeze în locul asupra căruia se îndreaptă acțiunea celuilalt. Primirea este o capacitate vie. Ea presupune să pot recunoaște iubirea, să o deosebesc de control, nevoie, idealizare sau posesivitate și să aleg cât de aproape o las să vină.

Să fiu iubit(ă) nu înseamnă că orice lucru numit iubire trebuie primit. Nu înseamnă să-mi abandonez discernământul, limitele sau libertatea. Dimpotrivă, poate că iubirea devine cu adevărat primibilă atunci când corpul știe că poate spune și „da”, și „nu”; că poate deschide ușa fără să piardă dreptul de a o închide.

În acest sens, „Sunt iubit(ă)” nu este doar o afirmație despre ceea ce simte altcineva pentru mine. Este și o afirmație despre capacitatea mea de a rămâne în relație cu mine în timp ce primesc ceea ce vine de la celălalt.

Astfel, diferența dintre cele două afirmații nu indică neapărat o lipsă de iubire sau o integrare incompletă a afirmației „Sunt iubire”. Poate arăta că două dimensiuni ale iubirii s-au dezvoltat diferit.

Una spune: iubirea există în mine și eu o cunosc.

Cealaltă întreabă: pot lăsa iubirea care vine către mine să devină reală în corpul meu?

Nu trebuie să convingem corpul

Când descoperim această diferență, tentația poate fi să repetăm „Sunt iubit(ă)” până când corpul va accepta. Dar uneori o afirmație aflată prea departe de experiența interioară nu creează siguranță, ci presiune.

Corpul nu are nevoie să fie convins că reacționează greșit. Are nevoie să fie ascultat.

Poate că primul pas nu este să putem spune imediat „Sunt iubit(ă)” cu deplină convingere. Poate fi suficient să observăm ce se întâmplă atunci când rostim aceste cuvinte. Unde apare deschiderea? Unde apare retragerea? Ce parte din noi le recunoaște și ce parte încă nu știe dacă este sigur să le creadă?

Între „nu pot primi această propoziție” și „o simt ca pe un adevăr” există multe trepte blânde:

„Există oameni care simt iubire pentru mine.”

„Pot observa iubirea care vine către mine.”

„Învăț să las puțin din această iubire să ajungă la mine.”

„Pot primi iubirea fără să creez imediat o datorie.”

„Pot fi iubit(ă) și pot rămâne eu.”

Nu alegem propoziția cea mai frumoasă, ci propoziția în apropierea căreia corpul poate rămâne prezent.

Poate că nu avem nevoie să descoperim iubirea, ci să ne descoperim ca destinatari ai ei

Această întâlnire mi-a arătat ceva la care nici eu nu mă gândisem în acest fel: putem cunoaște iubirea, o putem simți și întrupa, iar în același timp să avem nevoie să învățăm că și noi putem fi locul în care ea ajunge.

Nu este o contradicție. Este o subtilitate a experienței umane.

Poate că uneori nu ne este greu să iubim și nici să recunoaștem că suntem iubire. Ne este greu să rămânem prezente atunci când iubirea vine către noi. Să nu o micșorăm, să nu o punem imediat la îndoială, să nu o transformăm în obligație și să nu ne pierdem pentru a o păstra.

Poate că una dintre cele mai profunde întâlniri are loc chiar aici: între iubirea pe care o cunosc în mine și iubirea pe care îndrăznesc să o las să mă cunoască pe mine.

Iar drumul către „Sunt iubit(ă)” nu înseamnă să obținem certitudinea că nimeni nu va pleca și că nicio iubire nu ne va răni vreodată. Înseamnă să putem primi ceea ce este adevărat acum, fără să cerem viitorului garanții imposibile. Să lăsăm iubirea să ne atingă, păstrând în același timp legătura cu noi.

Poate că, într-o zi, cele două propoziții se vor putea întâlni în același loc:

Sunt iubire. Sunt iubit(ă). Pot iubi și pot primi iubirea fără să mă pierd pe mine.

 

Sunt iubire, dar mă simt iubită? Exercițiu ghidat pentru corp

După aceea, dacă simți, poți scrie:

1. Ce am simțit în corp la „Sunt iubire”?

2. Ce s-a schimbat la „Sunt iubit(ă)”?

3. Ce pare să protejeze în mine partea care nu poate primi încă această afirmație?

4. Care este propoziția apropiată de adevărul meu de astăzi?

 

Cu iubire și drag de viață,
Andreea 💜